Ca sa intelegem meciul de la Amsterdam, trebuie sa ne intoarcem la Europeanul din 2008. Atunci, Olanda – deja calificata in sferturi – ar fi vrut sa piarda partida cu noi, insa am fost atat de ocupati sa ne aparam incat nici macar nu ne-am prins. Pana la urma, batavii s-au plictisit si ne-au taxat. Doua goluri, atat a fost amenda pentru prostie si putem spune ca am scapat usor. In urma cu cinci ani, ca si aseara, pe banca nationalei era Piturca. Din pacate, selectionerul ne-a demonstrat ca nu a inteles nimic din acel meci, ultimul pe care l-am jucat vreodata la un turneu final. A mizat la Amsterdam tot pe cei care duc pianul in locul celor care canta la el. Si a mai platit o data.
La un Campionat Mondial, fotbalul isi atinge scopurile primordiale. Alimenteaza intreaga planeta de la aceeasi priza, impinge fluxuri de emotie si adrenalina pana la revarsare. Pentru ca totul sa fie perfect, la marele dans in jurul mingii cu hexagoane trebuie sa participe si echipa tarii tale. Inseamna mai mult decat o onoare. Inseamna o racordare la ora exacta a planetei. Dar stiti ce? Prefer sa nu mergem anul viitor Campionatul Mondial. Nu vreau sa ne reprezinte Stancu, Pintilii sau Gardos, refuz sa tin pumnii unui selectioner care aduna mere cu pere si atleti cu fotbalisti.
Experimentul grotesc al lui Piturca nu trebuie incurajat. La nationala e nevoie de o restabilire a sistemului de valori. Pana nu se va intampla acest lucru, nu vom fi niciodata mandri ca suntem conationali cu jucatorii din echipa Romaniei.
